Codul de Etică al Universităţii din Bucureşti, partea a II-a – “E de ajuns că nu plagiem codul de la SNSPA! Mai vreţi să respectăm şi normele unui cod de etică?!”

December 20, 2013 in Analiză , București , Concurs by Irina C.

 

Astăzi continuăm cu analiza codului de unde am rămas (http://universitaticurate.ro/integritate/codul-de-etica-al-universitatii-din-bucuresti-partea-i-e-de-ajuns-ca-nu-plagiem-codul-de-la-snspa-mai-vreti-sa-respectam-si-normele-unui-cod-de-etica/), pe o secţiune ce ar trebui să ne intereseze tot mai mult pe noi, studenţii: “Respectarea proprietăţii intelectuale, a drepturilor de autor, a standardelor de integritate academică”.  În aceeaşi măsură, şi cadrele didactice ar trebui să se uite foarte atent la aceste principii şi să le ia în considerare, atât ca foşti studenţi cât şi din postura de cadre didactice. Nu de alta, dar păţesc ca “Domnul” Ponta, după 10 ani (http://www.unibuc.ro/n/organizare/docs/2012/sep/12_14_01_58Raport_cu_privire_la_teza_de_doctorat_autor_Victor_Ponta.pdf)!

 

II.                RESPECTAREA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE, A DREPTURILOR DE AUTOR, A STANDARDELOR DE INTEGRITATE ACADEMICĂ

 

Art. 8

Onestitatea şi corectitudinea intelectuală sunt valori etice promovate cu fermitate de Universitatea din Bucureşti, întrucât în absenţa lor, dreptul la proprietate intelectuală şi evaluarea corectă a performanţelor studenţilor, cadrelor didactice şi tuturor celorlalţi angajaţi ar avea de suferit din cauza unor practici inacceptabile precum copiatul, plagiatul, „fabricarea” rezultatelor cercetărilor, tentativele de corupere etc.

Comentariu: Avem, la fel ca în prima secţiune, “etc.”, ceea ce ne induce o anumită neclaritate în ceea ce priveşte cuprinsul „practicilor inacceptabile”.

a. Codul deontologic al activităţilor academice, standardele de bună practică universitară şi normele morale în vigoare protejează proprietatea intelectuală şi drepturile de autor; încălcarea acestora este blamată, indiferent dacă ea este voluntară sau involuntară.

Comentariu: Cum este posibil ca încălcarea proprietăţii intelectuală să fie involuntară?

b. Apreciind că aceste drepturi sunt esenţiale pentru prestigiul şi performanţele instituţiei, pentru reputaţia membrilor ei şi pentru desfăşurarea unei vieţi academice normale, Universitatea din Bucureşti aderă necondiţionat la principiile respectării depline a proprietăţii intelectuale şi asigurării integrităţii academice; ea face din promovarea lor un element central al activităţii proprii şi al politicii sale de dezvoltare instituţională.

Comentariu: Este corect să intre într-un cod de etică reputaţia? Nu se induce falsa idee prin care membrii Universităţii s-ar putea ghida strict după reputaţie şi ar pierde din vedere principiile etice? Căci la reputaţie intră şi următorul exemplu: un membru al Universităţii hărţuieşte sexual mai multe colege şi i se crează reputaţia de un „bărbat adevărat”. În D.E.X. definiţia spune că reputaţia este „Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. ♦ Renume, faimă. [Var.: (înv.) reputaţiúnes. f.] – Din fr. réputation,lat.reputatio, -onis”. Deci acest tip de reputaţie poate să fie şi una care să fie greşită din punct de vedere al eticităţii activităţilor care o formează.

c. Respectarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor de autor este o obligaţie profesională fermă a tuturor membrilor comunităţii noastre academice. Încălcarea dovedită a acestei obligaţii este o culpă gravă şi ea va fi sancţionată sever, cu pedepse ce pot merge pînă la exmatriculare, demitere, întrerupere a colaborării etc.

Comentariu: Deci nu se vorbeşte neapărat de obligaţii etice cât de cele profesionale. Sau iar e văzut profesionalismul ca o valoare etică? În plus iar se ia doar maximul ca sancţiune, fără grade, lucru greşit în cadrul unei decizii care se doreşte a fi etică.

Art. 9

Definirea încălcării proprietăţii intelectuale şi a drepturilor de autor. Orice reproducere completă sau incompletă a unor contribuţii intelectuale trebuie să fie atribuită adecvat, prin specificarea autorului ei, a operei etc. Neatribuirea corespunzătoare creează confuzii şi poate genera lezarea drepturilor morale ale autorilor; ea constituie o încălcare a deontologiei academice şi o deficienţă (în cel mai bun caz) sau o culpă (în cazurile grave) în ceea ce priveşte integritatea academică. Totodată, ea constituie o încălcare serioasă a obligaţiilor profesionale.

 Comentariu: Iarăşi se invocă „obligaţiile profesionale”.

a. Încălcarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor morale ale autorilor se concretizează prin:

– copierea sau parafrazarea necreatoare a unui text preexistent fără specificarea autorului

– citarea neatribuită a unor idei, argumente, date, rezultate etc.într-o manieră care lasă impresia că acestea ar aparţine celui care citează

– prezentarea publică de către cineva a unor idei, rezultate de cercetare, ipoteze, date, reprezentări (vizuale, auditive, obiectuale), formule, algoritmi, demonstraţii, secvenţe de program etc. ale altor autori ca fiind ale sale proprii

– însuşirea contribuţiilor intelectuale (traduceri, sistematizări, tabele, figuri etc.) ale altor autori şi prezentarea lor public, fără menţionarea explicită a surselor acestor contribuţii.

   Comentariu: Este foarte bine că se dau aceste exemple pentru a se şti exact despre ce se vorbeşte, în ce context, şi pentru ca subiectul să nu sufere interpretări prea mari.

b. Cel care reproduce materialele trebuie să precizeze explicit cui aparţine paternitatea acestora (sau, cel puţin, să precizeze că aceasta nu îi aparţine lui personal), astfel încît să fie evitată orice confuzie şi orice atribuire nelegitimă a paternităţii şi a creativităţii. În cazul reproducerii unor materiale pentru care drepturile de autor nu au fost revendicate sau nu au fost rezervate, ori în cazul în care autorii au renunţat deliberat la orice drepturi de proprietate, integritatea academică este afectată chiar dacă nu sunt lezate anumite drepturi de autor bine determinate şi bine protejate.

c. (1). Lezarea proprietăţii intelectuale sau a integrităţii academice înseamnă că o prestaţie intelectuală (text scris sau vorbit, material audio sau video etc.) produce o confuzie (sau un fals) cu privire la proprietatea intelectuală, confuzie ce persistă şi după parcurgerea întregii prestaţii (a întregului text sau material) astfel că cititorii, auditorii sau spectatorii nu pot, în final, atribui corect paternitatea operei.

Comentariu: Nu cititorii sunt cei direct afectaţi, ci persoanele a căror texte sunt reproduse. Doar indirect sunt cititorii afectaţi.

(2). În cazurile în care nu persistă o confuzie de acest fel, reproducerea neatribuită a contribuţiilor altor autori nu este, în genere, considerată culpabilă.

Comentariu: Şi mă întorc la problema semnalată mai sus: dacă confuzia nu se află printre cititori şi ei îşi dau seama, să presupunem, cui aparţine textul, acest lucru înseamnă că nu mai este culpabilă fapta? Practic, astfel, putem să ne găsim nişte cititori destul de citiţi aşa încât să recunoască ideea formulată de noi ca fiind a altcuiva dar nu cred că aceşti cititori ar identifica şi faptul că sunt identice luând fiecare cuvânt în parte.

d. Nu se consideră reprobabilă citarea neatribuită a unor contribuţii intrate în sfera culturii generale sau a cunoaşterii comune, a căror paternitate, fiind larg cunoscută, nu poate crea confuzie sau o arogare frauduloasă de merite.

    Comentariu: Dacă citez din D.E.X. nu trebuie să pun ghilimele doar pentru că este o definiţie larg cunoscută?

e. Dacă persoana care citează (fără a atribui corespunzător) specifică explicit faptul că citatul aparţine altcuiva, precizînd astfel că nu îşi arogă în nici un fel paternitatea sa (pe baza unor formulări ca: «se afirmă adesea că…», «s-a mai afirmat uneori şi că…», «unii autori au susţinut că…»), ea nu poate fi acuzată de folosire frauduloasă a surselor sau de încălcare a drepturilor de autor – dar, în funcţie de context, i se poate reproşa imprecizia, lipsa de acurateţe, neglijenţa etc. Abuzul de citate neatribuite este inacceptabil şi blamabil profesional.

Comentariu: Dacă sunt blamabile atunci de ce se insistă atât de mult pe partea de bibliografie, „să fie cât mai mare”? În plus iar se aduc în discuţie inacceptabilitatea şi blamabilitatea personală pe când principiile cu adevărat etice lipsesc din text.

Art. 10

Caracterul textului în care apare problema atribuirii este relevant pentru concluziile privind prezenţa sau absenţa unei culpe şi gravitatea ei. Deşi obligaţia atribuirii precise a paternităţii rămîne mereu valabilă, în manuale, tratate cu caracter didactic şi alte materiale destinate pregătirii de specialitate, există presupoziţia tacită că autorii transmit, cel puţin în parte, stocul de rezultate intelectuale deja acumulate în ţară sau în lume; ca atare, în aceste cazuri, există o mai mare libertate de a cita sau reproduce rezultatele altor autori, de a le lista sau sintetiza etc., cu precizarea surselor folosite, conform practicilor uzuale. Scopurile specifice prestaţiilor didactice fac ca reproducerea rezultatelor obţinute de alţi autori nu numai să nu fie automat culpabilă, dar să fie chiar încurajată (între anumite limite). Dar rămâne şi aici valabilă obligaţia profesională ca materialele didactice să conţină şi un aport personal, distanţându-se astfel de simpla compilaţie a rezultatelor altor autori.

Comentariu: Să înţelegem că se face o analiză a blamabilităţii atât cu argumente pro cât şi contra ceea ce este bine doar că se aduce iarăşi în discuţie obligaţia profesională, pe când despre moralitatea unui asemenea gest nu prea se vorbeşte.

Art. 11.

a. În cazul prestaţiilor didactice orale (cursuri vorbite, seminarii, expuneri etc.), în care nu se folosesc ghilimelele, notele de subsol şi toate celelalte mijloace ce uşurează atribuirea exactă în scris, fiecare cadru didactic are obligaţia de a evita orice confuzie între rezultatele altor autori şi aportul său personal, de a nu crea auditoriului impresia falsă că i se comunică idei absolut originale, când, de fapt, ceea ce se transmite este doar o reproducere de rezultate ale altor autori.

b. Cadrele didactice au datoria de a face specificarea de principiu că fac apel la, şi/sau reproduc, contribuţii ale altor autori, chiar dacă, date fiind condiţiile specifice procesului didactic, ele nu pot atribui foarte precis fiecare enunţ citat sau pasaj reprodus dintr-un anumit autor.

c. În toate situaţiile de acest tip, nu trebuie să existe nici neglijenţă (omisiune accidentală culpabilă a atribuirii), nici intenţia de a mistifica (de a-şi aroga paternitatea unor contribuţii străine), chiar dacă atribuirea precisă nu este posibilă în absolut toate cazurile şi pentru toate unităţile de discurs.

   Comentariu: Consider că este foarte greu de dovedit culpabilitatea morală, atâta vreme cât nu înregistrează cineva de exemplu în timp ce vorbeşti. Pe de altă parte dacă s-ar fi vorbit de norme morale ar fi fost mult mai uşor de înţeles pentru oamenii cu adevărat morali.

Art. 12

Existenţa unor contribuţii originale într-o anumită operă sau lucrare nu absolvă de răspundere morală şi profesională pe autorul acesteia, dacă, pe lângă aceste contribuţii, el a inclus în lucrare şi anumite fragmente (neatribuite corespunzător) a căror prezenţă constituie o încălcare a proprietăţii intelectuale.

   Comentariu: Acest fapt nu era de la sine înţeles?

Art. 13

Preluarea într-o carte a unui text sau fragment de text propriu apărut anterior în periodice, reluarea într-o publicaţie de mai mare tiraj a unei contribuţii personale apărute deja într-o publicaţie de mică circulaţie (revistă de specialitate, acte ale unui congres etc.), reluarea într-un manual sau material didactic a unei contribuţii proprii publicate anterior într-o lucrare de cercetare, republicarea aceluiaşi text personal într-o altă limbă şi alte autoreproduceri similare nu sunt, considerate culpabile. În toate cazurile (inclusiv în acela al unor lucrări elaborate de studenţi), autorul are însă datoria morală de a preveni explicit cititorul că reia un text sau material deja publicat (în cazul lucrărilor studenţeşti: material deja prezentat), precizând unde anume a apărut acesta iniţial (respectiv, la ce curs sau seminar a fost deja prezentat).

Comentariu: Nu este  tot autoplagiat? Cum ai putea să notezi un student atâta vreme cât el a mai prezentat aceeaşi lucrare la alt curs sau seminar? Ce principiu etic se încalcă?

Art. 14

În cazurile în care cineva face abuz de autocitare, publicând şi republicând în mod repetat, fără motive întemeiate, aceeaşi contribuţie proprie, în încercarea de a crea o falsă impresie de prolificitate intelectuală, atunci autocitarea devine culpabilă din punctul de vedere al normelor de integritate academică. Deosebit de gravă este tentativa de fraudă intelectuală constând în autoreproduceri de contribuţii proprii menite să asigure beneficii nemeritate (promovarea pe un post superior, câştigarea unui concurs sau a unor distincţii etc.) Universitatea din Bucureşti nu va tolera asemenea practici ce produc confuzii şi false reputaţii de creativitate, sancţionându-le ca încălcări grave ale obligaţiilor profesionale.

Comentariu: Prezenţa dublelor argumente este un lucru bun, dar la “beneficii nemeritate” nu sunt doar cele trei enumerate acolo iar acel “etc.” ar putea face mai mult rău decât bine deoarece s-a putea invoca motivul că în Codul de Etică există doar exemplele respective şi că nu a ştiut tot ce poate cuprinde acest plagiat tocmai pentru că nu scrie aşa ceva în Cod. Ca să nu mai vorbim că în continuare nu se explică ce principii etice sunt cele încălcate.

Art. 15.

Studenţii nu au libertatea de a-şi reproduce propriile lucrări în vederea obţinerii de calificative diferite, la materii sau la probe diferite. În măsura în care aceasta înseamnă a obţine credite diferite cu aceeaşi prestaţie universitară, fapta îmbracă forma unei fraude şi ea va fi sancţionată cu refacerea lucrării.

Comentariu: Deci aici sancţiunea ar fi refacerea lucrării şi nu exmatricularea sau altele.

Art. 16

Principiile etice, unanim recunoscute, care stau la baza preocupărilor pentru respectarea proprietăţii intelectuale sunt: responsabilitatea individuală, autonomia evaluării morale faţă de cea juridică, diferenţierea responsabilităţii şi proporţionalitatea sancţiunilor, integritatea academică.

 Comentariu: Este bine formulat acest articol pentru că spune multe despre ce ar trebui să conţină orice cod de etică. Problema este că ele nu sunt detaliate şi complete.

a. Responsabilitatea individuală. Fiecare membru al comunităţii universitare – student, cercetător sau cadru didactic – are o răspundere morală personală pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală şi a principiilor de bună practică relevante în acest sens; aceeaşi răspundere revine şi tuturor celor ce aspiră la intrarea în Universitate: candidaţi la ocuparea unor funcţii, participanţi la concursuri de admitere sau de ocupare a unor posturi.

  Comentariu: Este bine că sunt precizate categoriile vizate astfel încât să nu se invoce motivul confuziei.

b. Fiecare membru al comunităţii sau aspirant de a se preocupa de această problemă are obligaţia de a se informa cu privire la criteriile de corectitudine (de bună practică) relevante şi de a se asigura că nu produce personal încălcări ale acestor norme. Ignoranţa (cu privire la normele şi cerinţele bunei practici în această sferă) nu constituie o scuză pentru încălcarea lor şi pentru lezarea drepturilor de proprietate. De la primul contact cu Universitatea şi până la încheierea activităţii, fiecare participant la viaţa academică are obligaţia morală şi profesională de a se familiariza cu standardele de bună practică şi de a le respecta.

c. Fiecare membru al comunităţii academice are obligaţia de a manifesta intransigenţă faţă de conduite sau practici ce lezează drepturile de autor – deoarece încălcarea proprietăţii intelectuale nu este o simplă problemă personală (a celui vinovat sau a celui lezat), ci o chestiune de moralitate publică şi de performanţă instituţională. Chiar dacă părţile lezate nu se sesizează, sunt afectate moralitatea vieţii academice şi prestigiul instituţiei. Colectivele, forurile academice şi organele de conducere ale Universităţii trebuie să se autosesizeze cu privire la aceste fapte, iar membrii comunităţii academice au datoria morală de a nu le ascunde, trece sub tăcere sau ignora. Toleranţa faţă de asemenea fapte sau conduite nu poate fi justificată şi va fi considerată culpabilă.

Comentariu: Iar se vorbeşte despre prestigiu ca reputaţie, lucru pe care nu ar trebui să se insiste atât de mult în codul de etică atâta vreme cât nu se subliniază elementele principale pe care ar trebui să le conţină un cod de etică.

Art. 17.

Responsabilitatea morală şi cea juridică.

a. Drepturile la proprietatea intelectuală sunt protejate de lege. Dincolo de drepturile recunoscute juridic există drepturi morale inalienabile: drepturile fiecărui autor ca rezultatele şi contribuţiile sale să fie respectate, ca ideile avansate şi datele obţinute de el să nu fie preluate sau valorificate fără recunoaşterea necesară, ca însuşirea frauduloasă a contribuţiilor intelectuale să fie sancţionată corespunzător. Aceste drepturi constituie elemente indispensabile ale activităţii şi ale performanţei academice şi, ca atare, în această sferă trebuie să fie considerate prioritare.

 Comentariu: Cât de mult ar trebui să ne intereseze partea juridică în cadrul unui cod de etică?

b. La fel ca toţi cetăţenii, membrii comunităţii academice sunt răspunzători în faţa justiţiei pentru orice act contrar prevederilor legale privind respectarea proprietăţii intelectuale. Ei au o responsabilitate morală pentru respectarea acesteia. Această responsabilitate morală face parte dintre responsabilităţile profesionale esenţiale ale tuturor participanţilor la viaţa universitară.

Comentariu: În acest articol se face o adevărată amestecare a elementului juridic, moral şi profesional fără să ne fie mai clar de ce ar trebui să găsim acest “ghiveci” într-un cod etic.

c. Responsabilitatea morală de a respecta drepturile de autor este independentă de cea juridică – deoarece ea rezultă din codul deontologic şi normele morale în vigoare în lumea academică, ca şi din obligaţiile profesionale ale membrilor comunităţii academice. Chiar dacă un act din viaţa academică nu întruneşte caracteristicile necesare pentru a intra sub incidenţa legii şi, eventual, de a fi pedepsit de justiţie, el intră sub incidenţa evaluării morale şi a deontologiei universitare, şi poate fi sancţionat public moral, inclusiv instituţional, dacă se dovedeşte că încalcă normele academice în vigoare.

Comentariu: Este de apreciat că într-un final se vorbeşte şi despre faptul că nu toate actele imorale intră sub incidenţa legii, dar totuşi că există posibilitatea destul de mare a unei pedepse. Din păcate, în următorul paragraf se insistă iarăşi pe regulile profesionale.

d. Inexistenţa unei culpe juridice sau a unui verdict punitiv legal nu poate elimina răspunderea profesională şi deontologică a membrilor Universităţii, a tuturor celor ce desfăşoară activităţi în cadrul acesteia; dreptul instituţiei de a evalua şi sancţiona activitatea academică din punct de vedere deontologic este o componentă a autonomiei universitare, şi el decurge din faptul că respectarea normelor deontologice specifice vieţii academice este o obligaţie profesională pentru orice student şi orice angajat.

e. Încălcarea eticii academice prin nerespectarea proprietăţii intelectuale şi prin lezarea drepturilor morale ale autorilor este o încălcare gravă a obligaţiilor profesionale.Dacă, sub aspect juridic, faptele reprobabile de acest tip se prescriu, din punct de vedere moral şi profesional ele nu pot fi prescrise.

f. Organele de conducere, colectivele, cadrele şi studenţii au obligaţia morală şi profesională de a depista eventualele acte reprobabile (de lezare a drepturilor de autor) şi de a lua atitudine împotriva lor (independent de existenţa sau inexistenţa unei sesizări juridice) în vederea protejării unei calităţi definitorii pentru activitatea universitară: integritatea academică.

Comentariu: De ce este gândit Codul astfel încât să se pună atât de mult accent pe distrugerea integrităţii academice şi nu pe distrugerea morală a unei sau unor persoane? Adresez această întrebare pentru că astfel ajungem tot la problema reputaţiei.

Art. 18

Diferenţierea responsabilităţii. Faptele semnificative din punctul de vedere al încălcării drepturilor de proprietate intelectuală sunt foarte variate, iar evaluarea şi sancţionarea lor vor fi adaptate la, şi proporţionale cu, gravitatea pe care o au din punct de vedere moral şi instituţional.

a. Erorile accidentale şi nesemnificative trebuie detectate şi tratate adecvat, dar ele nu pot fi puse pe acelaşi plan cu practicile sistematice de însuşire frauduloasă a rezultatelor altor autori. Ca în orice situaţie creată de conduite reprobabile, existenţa sau inexistenţa intenţiei culpabile şi a caracterului deliberat este esenţială. În toate evaluările şi deciziile privind lezarea proprietăţii intelectuale sau încălcarea normelor de bună practică academică se va ţine seama de această diferenţă.

Comentariu: Mi se pare foarte bine punctată această gradaţie a culpabilităţii, dar problema este că nu se ţine seama în toate cazurile de această gradaţie, de multe ori sancţiunea fiind tranşantă indiferent de situaţie.

b. Se va ţine seama de scopul şi rezultatele faptelor comise, a căror gravitate creşte odată cu importanţa consecinţelor lor – de exemplu, obţinerea unor poziţii academice, a unor distincţii sau premii, sau a unor beneficii (titluri, calităţi academice etc.) prin încălcarea drepturilor de autor are un plus de gravitate faţă de alte abateri din categoria discutată.

c. Universitatea din Bucureşti îşi propune în primul rând să joace un rol constructiv, de educare a comunităţii în spiritul respectului pentru proprietatea intelectuală şi al integrităţii academice depline; mai ales în cazul studenţilor şi al tuturor abaterilor involuntare, prioritare sunt obiectivele formative, nu cele punitive.

d. În toate cazurile (inclusiv în cel al studenţilor), se vor sancţiona faptele reprobabile de la prima abatere, conform principiului toleranţei zero. În genere, în cazul abaterilor comise din lipsă de experienţă sau din simplă neglijenţă, se va urmări prioritar corectarea conduitei şi educarea în spiritul respectului proprietăţii intelectuale, nu măsurile punitive extreme. În situaţii mai grave (de exemplu, de recidivă) se va merge până la sancţiuni maxime.

Comentariu: Ar trebui iarăşi insistat pe o educaţie morală, doar de aceea este cod de etică, şi să se aplice măsuri punitive maxime doar în momentul în care după prima constatare a greşelii s-a făcut respectiva educaţie morală sau măcar s-a încercat. Ideea de a afişa pe nişte liste nişte nume care au încălcat proprietatea individuală nu înseamnă a fi făcută vreo educaţie morală sau a fi explicate pe îndelete consecinţele ce pot urma.

Art. 19.

Nu poate exista un algoritm unic de detectare, apreciere şi sancţionare a faptelor de încălcare a proprietăţii intelectuale; drept rezultat, numai specialiştii din fiecare domeniu pot evalua exact caracterul şi gravitatea acestor fapte.

Comentariu: Este puţin cam neclar acest articol. În ce sens să existe un algoritm de detectare? Un algoritm pentru a identifica dacă este fraudă sau nu există. Sunt soft-urile special create pentru acest lucru. Iar în ce priveşte aprecierea şi sancţionarea faptelor nu cred că este un principiu valid din punct de vedere moral acela de a hotărî specialiştii din fiecare domeniu ce şi cum este sancţionabil. Ei sunt doar specialişti la ei în domeniu, dar nu sunt specialişti etici. Sau sunt foarte puţini dintre ei.

Art. 20

Problema publicităţii. Deontologia profesiei cere ca membrii comunităţii academice care doresc să semnaleze încălcări ale proprietăţii intelectuale să se adreseze în primul rând colectivelor şi forurilor instituţiei, colegilor, iar nu să scurtcircuiteze traseele specializate de rezolvare a problemelor academice prin luări de poziţie mass media – ceea ce ar sugera că Universitatea este incapabilă să se ocupe ea însăşi de chestiunea integrităţii academice şi că numai scandalul public poate rezolva situaţia. Nu este corect, din punctul de vedere al deontologiei universitare, ca un reproş academic adresat de un coleg altui coleg să fie formulat public în mass media înainte de a fi expus în interiorul instituţiei, fiind astfel ocolit însuşi mediul academic în care lucrează cei implicaţi. Spaţiul academic este, de fapt, mediul optim pentru evaluarea şi sancţionarea încălcărilor proprietăţii intelectuale.

Comentariu: Dar nu se precizează că trebuie şi nişte specialişti etici din cadrul Universităţii pentru a se rezolva acest aspect. În plus cred că acest articol este doar un mijloc de a nu se afecta reputaţia Universităţii. Dar într-adevăr victima trebuie să se oprească prima dată la forurile competente din Universitate care se ocupă de asemenea cazuri, în schimb, dacă acestea nu există, el este îndreptăţit să meargă mai departe, la foruri specializate din exterior, atâta vreme cât structurile din Universitate nu l-au ajutat sau au rezolvat problema doar prin „înţelegeri” sau nu au ştiut efectiv cum să îl ajute tocmai prin prisma faptului că nu erau specialişti.

Art. 21

Există o responsabilitate morală nu numai a celor care încalcă drepturile de autor, ci şi a tuturor celor ce constată, anunţă sau discută public prezumtive abateri de la normele de integritate academică. Colportarea de presupuneri nefondate, lipsite de dovezi precise, cu privire la asemenea abateri este culpabilă. Universitatea din Bucureşti nu va tolera atitudini necolegiale, neprofesionale şi neacademice în această sferă. Orice acuzaţie gratuită, adusă cu rea credinţă, orice colportare de zvonuri nejustificate este de natură să lezeze demnitatea academică şi să dăuneze vieţii universitare. Pentru a descuraja asemenea derapaje morale, se vor lua toate măsurile corespunzătoare.

Comentariu: Ce înseamnă “toate măsurile corespunzătoare”? Dacă ar exista printr-un regulament astfel de măsuri ar trebui să fie scris în continuarea acestui articol: “A se vedea art. X din Regulamentul Y”. Oricum se presupune că cei care au făcut acest Cod ar trebui să ştie despre ce măsuri vorbesc aşa că ar fi mult mai uşor pentru toată lumea să facă o astfel de adăugare.

Art. 22

Anunţarea constatării unor lezări aduse proprietăţii intelectuale trebuie făcută neîntârziat şi explicit, cu toate precizările relevante (privind autorul sau autorii, lucrările şi pasajele implicate, fragmentele relevante etc.) şi cu furnizarea dovezilor necesare. Acuzaţiile voalate şi vagi, insinuările, sugestiile imprecise şi necontrolabile etc., menite să creeze o atmosferă de suspiciune, fără însă a permite clarificarea lucrurilor, contravin deontologiei universitare şi nu vor fi tolerate. La baza constatării şi discutării unor posibile încălcări ale drepturilor de autor trebuie să stea principiul bunei credinţe şi cel al transparenţei. Iniţiatorii acestor constatări şi discuţii trebuie să urmărească exclusiv scopul protejării integrităţii academice şi nu scopuri personale egoiste sau interese inavuabile. Rezultatul iniţiativelor respective trebuie să fie clarificarea faptelor şi restabilirea drepturilor de proprietate, nu crearea unei atmosfere generale de suspiciune care să se menţină în jurul unor persoane fără lămurirea acuzaţiilor aduse lor.

Art. 23.

Încălcarea involuntară a proprietăţii intelectuale. Ignorarea regulilor de folosire adecvată a surselor, lipsa de experienţă, neglijenţa sau superficialitatea pot conduce la încălcarea nepremeditată a proprietăţii şi a drepturilor de autor. De asemenea, deficienţe de procesare a textelor sau a înregistrărilor audio-video (apărute în procesul redactării executate de autor sau de o editură, în cursul montajului etc.) pot conduce la omisiuni sau erori de atribuire adecvată a paternităţii. Absenţa unei intenţii de însuşire frauduloasă a contribuţiilor şi meritelor altor autori elimină culpa morală a celor implicaţi şi diminuează (proporţional) sancţiunea instituţională cuvenită, dar ea nu exonerează de orice răspundere, nu anulează caracterul regretabil al faptei şi nu justifică ignorarea ei. Uneori, nu este vorba de fraude intelectuale, ci de erori sau omisiuni. Dar chiar dacă faptul blamabil este involuntar, trebuie asigurat ca el să nu fie facilitat de lipsa de profesionalism, neseriozitatea sau lipsa scrupulozităţii academice necesare. Erorile accidentale astfel apărute, chiar dacă nu reprezintă o culpă comparabilă cu însuşirea frauduloasă a ideilor sau rezultatelor altor autori, vor fi totuşi examinate şi tratate adecvat de forurile universitare abilitate să controleze şi să asigure calitatea academică (colectivul de cercetare, departamentul, consiliul facultăţii sau cel ştiinţific, comisia de examen etc). În cazul repetării lor, se pot impune sancţiuni instituţionale drastice, justificate de refuzul sistematic de a respecta deontologia profesională şi cerinţele implicate de existenţa drepturilor de autor. Cei implicaţi au datoria morală de a face tot ceea ce depinde de ei pentru remedierea erorii comise şi restabilirea deplină a paternităţii.

Comentariu: Şi totuşi nu înţeleg cum poţi justifica intenţia ta care nu a fost una voluntară. Din punct de vedere moral nu ar trebui neapărat justificată că ar fi voluntară sau involuntară deoarece e de ajuns să ştii tu şi să iei măsuri. Dar fiind vorba de un Cod de Etică al unei Universităţi de prestigiu cred că este necesar să avem şi ceva concret în acel “involuntar” deoarece se poate ca toate persoanele culpabile să susţină că ceea ce au făcut ele este involuntar. Şi nici nu prea am avea cum să demonstrăm că nu este aşa. O astfel de faptă voluntară poate ieşi ca “voluntară” la suprafaţă doar în condiţiile în care are loc o recidivă, chiar şi după ce persoana în cauză a primit anumite instrucţiuni referitoare la ce înseamnă frauda intelectuală şi cum este pedepsită în cazul nerespectării.

Art. 24

Pentru prevenirea unor erori accidentale, Universitatea din Bucureşti va elabora o pagină web dedicată, pe situl Universităţii, în care vor fi precizate detaliat condiţiile de bună practică relevante, ceea ce s-ar putea numi un cod de folosire corectă a surselor. Pentru studenţi, vor exista aici precizări specifice, inclusiv exemple de erori curente, clarificări ilustrate ale unor tipuri frecvente de încălcări ale proprietăţii intelectuale etc. Respectarea acestui cod este şi va rămâne o obligaţie profesională pentru toţi angajaţii Universităţii şi membrii comunităţii academice, iar încălcările lui vor fi pasibile de sancţiuni corespunzătoare.

Comentariu: Am găsit doar  o singură pagină care să  aibă  o astfel de  tematică (http://www.unibuc.ro/uploads_ro/48044/etica_propriet_intel.pdf)  , dar pagina este închisă. Alt cod pentru folosirea corectă a resurselor nu am găsit  nicăieri.

Art. 25

Încălcarea voluntară a drepturilor de proprietate. În cazul candidaţilor (la admitere sau ocuparea unor poziţii universitare), dacă se constată apariţia unor lezări aduse proprietăţii intelectuale, comisiile de admitere, examen sau concurs vor constata faptele comise, le vor evalua şi sancţiona corespunzător. În mod normal, aceste lezări atrag excluderea celor vinovaţi din examen, colocviu sau concurs, iar în cazurile grave, pot atrage şi sancţiuni suplimentare (mergând până la excludere, exmatriculare, sau demitere, pentru cei care sunt deja în Universitate). Comisiile vor comunica neîntârziat forurilor de conducere academică (consilii ale facultăţilor, consilii ştiinţifice, decanate, direcţii ale institutelor etc.) o dată cu rezultatele concursului şi eventualele fapte reprobabile petrecute. Forurile în cauză vor propune măsurile cuvenite, inclusiv de ordin punitiv, iar conducerea Universităţii va decide definitiv în legătură cu acestea. Chestiunile mai complicate pot necesita investigaţii suplimentare şi un aviz din partea Comisiei de etică, care vor fi solicitate acesteia, la nevoie, de către Rectorat.

Comentariu: Nu ar trebui în fiecare caz să existe un acord şi o investigare a Comisiei de Etică şi nu a Consiliului Facultăţii sau a altor foruri de acest tip?

Art. 26

În cazul studenţilor, constatarea faptelor relevante va fi făcută de către cadrele didactice prezente la examen, care vor întocmi un process-verbal înaintat Biroului Consiliului facultăţii. Acesta va decide sancţiunea în termen de 24 de ore. Recidiva va fi sancţionată cu toată severitatea.

Comentariu: Ce expertiză poate avea Consiliul Facultăţii în acest caz? În plus este puţin probabil ca Biroul Consiliului facultăţii  să se poată întruni în aşa scurt timp. De ce nu se întruneşte Comisia de Etică a Universităţii deja formată şi imparţială, fără cadre didactice ale facultăţii în care se petrecere incidentul? În Consiliul Facultăţii gradul de subiectivitate poate fi foarte ridicat.

 Art. 27

În cazul angajaţilor Universităţii din Bucureşti, cadre didactice, cercetători, personal auxiliar, investigarea faptelor se va face de către forurile de conducere respective (consilii ale facultăţilor, consilii ştiinţifice ale institutelor, conducerea departamentelor etc.), care vor propune sancţiunile cuvenite. Comisia de etică al Universităţii din Bucureşti va evalua, la cererea acestora, posibila culpă morală implicată, si va decide, pe baza acestor analize, asupra sancţiunilor necesare.

 Comentariu: Acum vine aceeaşi întrebare ca în cazul art. 26: De ce să nu se ocupe Comisia de Etică direct de aceste cazuri? De ce doar la cererea colegilor celui acuzat este considerată prielnică investigarea cazului de către Comisia de Etică? În cazul profesorilor faţă de cazul studenţilor este unul mai agravant dacă nu se întruneşte Comisia de Etică deoarece se agravează foarte mult condiţia subiectivităţii în cazul dezbătut.

Art. 28

În cazul constatării unor încălcări ale proprietăţii intelectuale în publicaţiile periodice ale Universităţii din Bucureşti sau în volume apărute la editurile noastre, ori în alte publicaţii, aflate însă sub coordonarea ştiinţifică a unui membru al instituţiei noastre, conducătorii revistelor sau editurilor respective, membrii colegiilor de redacţie, redactorii şi coordonatorii ştiinţifici respectivi vor semnala neîntârziat cazurile respective şi vor lua toate măsurile necesare pentru restabilirea paternităţii textelor în cauză, precum şi pentru asigurarea reparaţiilor morale necesare. Revistele vor publica în proximele numere texte de constatare a fraudelor intelectuale respective, condamnându-le explicit şi restabilind public drepturile de autor lezate. Editurile şi coordonatorii ştiinţifici vor publica neîntârziat în revistele de specialitate texte similare, astfel ca proprietatea intelectuală să fie restituită public celor în drept într-un interval de timp cât mai scurt. În toate cazurile, se vor dispune măsurile necesare pentru evitarea pe viitor a unor situaţii similare şi se vor stabili precis responsabilităţile existente. Ascunderea unor asemenea episoade nedorite va fi considerată o culpă.

Comentariu: Acest articol mi se pare a fi destul de specific faţă de celelalte.

Art. 29

Transparenţa, ca principiu etic succeptibil să contribuie la asigurarea egalităţii de şanse în competiţie şi a accesului echitabil la resurse, este practicată şi cultivată în Universitatea din Bucureşti prin punerea la dispoziţie celor interesaţi – membri ai comunităţii academice, candidaţi, absolvenţi, public – a tuturor informaţiilor pe care aceştia sunt îndreptăţiţi să le primească, în cantităţi suficiente şi de o calitate ireproşabilă.

a. Universitatea din Bucureşti asigură transparenţa cu privire la condiţiile şi regulile de desfăşurare a concursurilor de admitere, de licenţă, de disertaţie, de doctorat etc., a concursurilor de ocupare a posturilor, a evaluărilor periodice ale angajaţilor, a interviurilor şi examenelor de promovare, precum şi cu privire la orice alte informaţii legate de criteriile de evaluare, aplicarea acestora, desfăşurarea concursurilor, obligaţiile posturilor pe care candidaţii şi le adjudecă în urma concursurilor etc.

b. Universitatea din Bucureşti asigură transparenţa totală cu privire la fondurile pe care ea însăşi, dar şi alte instituţii publice din ţară şi din străinătate, firme, fundaţii, persoane fizice etc. le acordă pentru dezvoltarea activităţilor de învăţământ cercetare şi administrare. Transparenţa se referă nu numai la sumele acordate, ci şi la modul şi eficienţa utilizării lor în concordanţă cu obiectivele şi normele incluse în proiectele pe baza cărora au fost obţinute.

c. Universitatea din Bucureşti recomandă cadrelor didactice şi cercetătorilor săi să menţioneze în lucrările lor sprijinul material pe care l-au primit din partea ei şi/sau a oricărui alt sponsor, pentru realizarea lucrărilor respective.

 Comentariu: Acest ultim articol nu ar trebui să fie într-un cod de etic, nu are legătură cu moralitatea ci s-ar putea interpreta chiar contrar deoarece este vorba de un sprijin material care va ajuta la creşterea reputaţiei Universităţii, dar doar atât.

Art. 30.

Responsabilitatea este promovată de Universitatea din Bucureşti atât în dimensiunea profesională, cât şi în cea civică, pe de o parte, prin orientarea programelor de studii şi de cercetare către nevoile societăţii, iar pe de altă parte, prin solicitarea respectării de către membrii săi a standardelor etice şi profesionale în toate împrejurările, inclusiv în cele în care reprezintă public instituţia.

  Comentariu: Şi dacă intră în contradicţie standardele etice şi standardele profesionale? Nu se precizează nimic despre întâietatea unora sau a altora.

a. Responsabilitatea nu exclude dreptul membrilor Universităţii de a formula critici publice – în şedinţe de departament şi de Consiliu; în şedinţe ale Senatului Universităţi; în întruniri studenţeşti etc. – privitoare la încălcarea unor standarde legale etice, ştiinţifice sau pedagogice, dacă respectivele critici sunt întemeiate şi susţinute cu probe.

Comentariu: În acest articol pare că responsabilitatea care ar trebui să fie de tipul responsabilităţii etice este confundată cu libertatea de exprimare.

b. Responsabilitatea presupune abţinerea membrilor comunităţii academice de a formula public opinii care ar putea fi interpretate drept încercări de dezinformare, calomnii sau denigrări ale unor programe şi/sau persoane din propria instituţie.

Comentariu: Din nou pare a se încerca doar o apărare a reputaţiei Universităţii şi nu o analiză a responsabilităţii etice, eventual ce alte principii ar trebui să conţină.

Art. 31.

Respectul şi toleranţa se numără printre valorile morale pe care Universitatea din Bucureşti le cultivă constant, în scopul creării şi întreţinerii unui climat favorabil unor relaţii pe cât posibil armonioase, echilibrate şi raţionale între diferitele grupări şi diferiţii membrii ai comunităţii sale academice. Aceasta înseamnă că nimeni nu are dreptul să aducă atingeri demnităţii celorlalţi; că limbajele suburbane, jignitoare, ireverenţioase sau vulgare sunt indezirabile; că umilirea, intimidarea, ameninţarea şi atacul la persoană sunt inacceptabile; că exploatarea şi hărţuirea, sub orice formă de manifestare, sunt condamnabile; că intoleranţa, mai ales cea bazată pe diferenţele fireşti dintre oameni, constituie o încălcare gravă a celor mai elementare norme morale şi că neînţelegerile, disputele şi conflictele inerente trebuie rezolvate exclusiv pe calea dialogului şi a dezbaterilor civilizate, utilizând argumente raţionale, concordante cu realitatea şi orientate întotdeauna către diminuarea ori stingerea acestora.

Comentariu: Din nou acesta este un articol foarte general care cuprinde mult prea multe elemente. De ce ar trebui rezolvate aceste cazuri strict pe calea dialogului? Nu e puţin cam nefiresc? Mai ales dacă luăm în considerare principiul confidenţialităţii ce trebuie respectat nu ar trebui să se ajungă la acest înţelegeri deoarece pot exista repercusiuni şi mai mari din partea agresorului. În plus dacă victimele ştiu că agresorul, la prima vedere a acuzaţiei, poate părea că îi pare rău sau să promită că nu va mai face aşa ceva deşi va continua după aceasta “înţelegere” o hărţuire şi mai dură. De aceea am avea nevoie de nişte sancţiuni mult mai clare şi eventual mai stricte.

a. Universitatea din Bucureşti condamnă hărţuirea în înţelesul ei general de comportament degradant, intimidant sau umilitor care urmăreşte sau duce la afectarea gravă a capacităţii unei persoane de a-şi desfăşura în mod firesc activităţile profesionale şi de studiu sau de a-şi exercita drepturile, indiferent de formele în care s-ar putea manifesta acesta.

  Comentariu: De ce se pune accentul pe desfăşurarea activităţilor profesionale şi nu pe afectarea statutului moral al persoanei respective?

b. Hărţuirea sexuală, una dintre formele de hărţuire cu posibilitate mai ridicată de producere, este strict monitorizată şi sever sancţionată în Universitatea din Bucureşti, cu atât mai mult cu cât situaţiile cu adevărat grave, capătă grade de notorietate care exclud posibilitatea erorilor de apreciere.

 Comentariu: Iar este prezentat un cadru general, necertificat care nu ne spune ce înseamnă hărţuirea sexuală, nu ne spune cum se sancţionează şi nici care sunt situaţiile cu adevărat grave.

c. Hărţuirea cauzată de rivalitatea pentru putere este şi trebuie să fie o preocupare atentă a tuturor membrilor şi a tuturor structurilor organizatorice ale Universităţii din Bucureşti, întrucât are un potenţial ridicat de perturbare a activităţilor profesionale şi poate fi camuflată de numeroasele acţiuni, aparent principiale, mai tranşante ori mai subtile ale grupurilor de interese.

Comentariu: Şi în acest articol cade accentul pe perturbarea activităţilor profesionale.

d. Hărţuirea de orice fel, exercitată de către persoane cu funcţii ierarhice superioare asupra altora situate pe trepte inferioare ale ierarhiei universitare, implică şi abuzul de putere, ceea ce constituie o circumstanţă agravantă şi determină creşterea severităţii sancţiunilor pe care le adoptă Universitatea din Bucureşti în astfel de cazuri.

 Comentariu: Este bine că este specificată această situaţie agravantă.

e. Comportamentul insultător, manifestat prin expresii injurioase, umilitoare, intimidante etc., este inacceptabil şi contrar eticii comunităţii academice, indiferent de poziţiile ierarhice ale celor implicaţi, el putând degenera în abuz de putere, când se exercită asupra inferiorilor ierarhici, sau în hărţuire când se repetă asupra aceleeaşi persoane sau asupra aceluiaşi grup de persoane.

Comentariu: De aici ar reieşi că ar trebui să fie repetată hărţuirea pentru a fi considerată cu adevărat hărţuire. Americanii sigur nu ar fi de acord cu asta, dar cred că este mai bine, în cazul acestui tip de comportament, să existe un tip de recidivă ca să fii sigur că nu ai înţeles greşit de exemplu o anumită glumă sau un anumit limbaj.

Art 32.

Bunăvoinţa este o normă etică dezirabilă pe care Universitatea din Bucureşti o cultivă şi o practică în toate domeniile de activitate şi în toate împrejurările în care nu sunt încălcate normele legale şi etice. Aceasta înseamnă că atât recunoaşterea şi recompensarea celor merituoşi cât şi înţelegerea şi sprijinirea celor aflaţi în dificultate sunt încurajate, în timp ce nepăsarea, egoismul, invidia, vanitatea, insolenţa şi cinismul sunt considerate nu doar indezirabile, ci chiar detestabile.

  Comentariu: Din nou apare un articol foarte general cuprinzând foarte multe comportamente indezirabile. De asemenea, nu cred că este corect să fie normele legale precizate primele şi abia apoi cele etice de moment ce acesta este un Cod de Etică şi nu un Cod Legislativ.

To be continued: “Norme privind aplicarea şi rezolvarea incompatibilităţilor prevăzute de Legea Educaţiei Naţionale Nr. 1/2011″. Deja mă doare inima.
(0)(0)

Comenteaza

Adresa dumneavoastra de email nu va fi publicata. Campurile cu * sunt obligatori

25 − = 24

1 commentariu