Egalitatea şi diversitatea prin ochii unui voluntar

October 5, 2015 in Eseuri și poze by Andreea Petrut

de Sergiu Raiu

În cele ce urmează voi descrie activitatea de voluntariat în care sunt implicat. Sunt student-doctorand la Sociologie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și alături de alți tineri, sunt voluntar de 3 ani într-o comunitate de romi, unde desfășurăm activități socio-educative cu copii, a căror părinți din lipsă de alternative au ales să  locuiască pe rampa de gunoi a Clujului, într-o zonă cunoscută local ca Pata-Rât. Acești oameni nu-și permit să-și dea copiii la grădiniță sau școală din lipsa condițiilor de igienizare a micuților și a condițiilor în care locuiesc. Singurul principiu pe care vrem să-l transmitem copiilor este acela că numai prin educație putem reuși în viață. Încă de la început am vrut să evităm situația ca în momentul în care copii ne văd să ne întrebe: „Ce ne-ați adus?” Dacă la început nu împărțeam copiilor nimic, nici măcar o bomboană, deoarece scopul nostru este ca micuții să se familiarizeze cu hârtia și creionul cu timpul am văzut nevoile lor și nu am rămas indiferenți. Activitățile ni le-am început într-un cort al armatei, montat chiar lângă groapa de gunoi, în vara anului 2012, între timp, municipalitatea a pus la dispoziția comunității o unitate mobilă, unde în fiecare sâmbătă, noi voluntarii ne desfășurăm activitățile împreună cu copiii într-un spațiu curat, cu apă, căldură iarna și mobilier specific pentru a învăța. Au fost situații când am împărțit haine, dulciuri, medicamente sau jucării (primite din donații) cu diferite ocazii, de sărbători sau atunci când i-am scos pe copii în oraș, atunci când pentru cei mai mulți dintre ei, poate pentru prima dată, au fost la un cinematograf pentru a viziona un film, teatru de păpuși, concert de muzică, grădina botanică sau parc. Efortul financiar din partea noastră nu este mare, în fiecare sâmbătă le cumpărăm șuncă, brânză topită, mere, iar de la unele școli din Cluj primim lapte și cornuri, pe care le împărțim copiilor înainte de începerea activităților propriu-zise. Cu cei mici colorăm și povestim basme sau povești, iar cu cei mari lucrăm pe fișe de dezvoltare a aptitudinilor de scris și socotit sau de dezvoltare a gândirii.

Noi, voluntarii, cu toții ne gândim că vom ajunge să trăim în România într-o zi când acești copii vor putea merge la școală sau vor ajunge prin forțele proprii în universități, nefiind discriminați și având aceleași șanse ca noi toți cei majoritari. Din proprie experiență știm ce înseamnă ca o școală să refuze un copil pe criteriul etnic. Astă toamnă, când printr-un proiect, colegi de-ai noștri au încercat să-i înscrie pe acești copii la câteva școli din Cluj-Napoca, au fost refuzați categoric deși  au fost și situații când școlile i-au acceptat neștiind de unde provin copiii, astfel că în acest an școlar, 12 copii din rampa de gunoi a Clujului au experimentat ce înseamnă pentru un copil o zi de școală. Deși nu pornesc în viață de la același start cu majoritatea copiilor, aceștia se trezesc zilnic la ora șase dimineata pentru a se spăla, a-și lua hăinuțele curate din unitatea mobilă și a parcurge drumul cu autobusul de aproximativ o oră până la o școală din Cluj sau la cea din mediul rural, într-o localitate din apropierea orașului.

Universitatea la care studiez alocă an de an 2 locuri pentru romi, persoane cu dizabilități senzoriale sau motorii, proveniți din case de copii sau centre de plasament, însă consider că aceștia nu ar trebui să primească locuri așa zis „sunt speciale” pentru că deși au un alt istoric al parcursului vieții lor, sunt convins că cei mai mulți dintre ei la fel de capabili ca noi „ceilalți” și merită să li acorde aceleași șanse ca nouă tuturor. Sau de ce nu am aloca locuri „speciale” pentru copiii care nu se bucură de ambii părinții sau lipovenilor sau copiilor cu autism. Cu ce sunt mai „speciali” unii față de ceilalți? Diferiți suntem cu toții unii față de ceilalți.

Menționez faptul că anul trecut, am participat la program intensiv pe tema anti-țiganismului și anti-semitismului și  a promovării unei asistențe sociale reflexive în cadrul căruia am înțeles la ce a putut duce atitudinea majorității față de romi și evrei în trecut, am vizitat muzeul holocaustului, am ascultat mărturii ale supraviețuitorilor acelor vremuri, am vizitat instituții care se ocupă cu sprijinirea romilor pentru a avea un nivel educațional cât mai mare. Atasez și un material video cu mărturii ale unor persoane rome despre ce înseamnă pentru ei a avea studii superioare.

Un mediu universitar tolerant, corect și normal ar trebui să ofere rampe de acces în sălile de curs și laboratoare tuturor persoanelor cu dizabilități locomotorii (încă nu știu o universitate din țara noastră care să ofere astfel de facilități!), într-o universitate mi-ar face plăcere să văd oameni în vârstă fără să fie priviți altfel, mi-ar place să  văd tineri, care deși au abandonat cândva studiile, pot veni într-o universitate pentru a citi, studia un domeniu, discipline sau asista la cursuri care pentru ei prezintă interes în dezvoltarea lor, mi-ar place să văd persoane de etnie romă, oameni cu tatuaje, piercing, oameni aflați în situație de deprivare materială, dar care vor să studieze, cei de altă orientare sexuală sau religioasă sau cei cu HIV/SIDA. Cu toții mi-ar face plăcere să-mi fie studenți cândva și să-i văd la curs într-o zi, într-un amfiteatru sau la un laborator. Cred că pentru ca societatea să-și schimbe atitudinea față de aceste persoane, mai întâi ar trebui să ne schmbăm atitudinea în universități încă din timpul studiilor, a formării noastre, a tuturor!

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a iniţiatorilor acestui proiect. Întreaga răspundere asupra originalităţii, corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine autorului articolului.

Likes(0)Dislikes(0)

Comenteaza

Adresa dumneavoastra de email nu va fi publicata. Campurile cu * sunt obligatori

2 + 2 =

0 commentarii